CALUSUL OLTENESC

Călușul oltenesc este una din variantele numeroase ale obiceiului străvechi al românilor, numit căluș. Este un obicei extrem de complex, implicând o societate fraternală a călușarilor, care sunt atât membri ai acestei societăți precum și participanții la faimosul dans omonim, călușul.

Dacă în urmă cu 70 - 80 de ani - conform informaţiilor orale - obiceiul exista în aproape toate satele actualului judeţ Olt, numărul acestora s-a restrâns astăzi la aproximativ 30 de vetre căluşereşti, acest fapt determinând înfiinţarea unor formaţii de căluş pe lângă instituţiile de cultură. Un exemplu extrem de interesant îl constituie formaţia din Oporelu (Olt) înfiinţată în 1890, acest fapt contribuind la păstrarea în datele tradiţiei a Căluşului în această localitate.

Un rol important în păstrarea şi valorificarea obiceiului sau a anumitor componente - în mod special a dansului - l-a avut Festivalul Naţional "Căluşul Românesc" ajuns în 2009 la a XL-a ediţie. Această manifestare a mentinut vie competiţia dintre cetele de căluşari, a reprezentat o motivaţie în plus de a-l cultiva şi a determinat, în acelaşi timp, crearea de noi figuri de căluş care să fie competitive în marea întrecere. Spectaculozitatea dansului a atras atenţia multor coregrafi, jocul căluşarilor fiind considerat la ora actuală cel mai viguros şi dinamic dans popular românesc, nelipsit, până în urmă cu două decenii, din repertoriul fiecărui ansamblu din ţară.

Fiecare localitate (microzonă) în care sunt concentrate vetrele căluşereşti prezintă particularităţi în ceea ce priveşte modul de desfăşurare a ritualului, componentele ludice, costumul şi chiar recuzita. În acelaşi timp, vetrele căluşereşti se disting prin anumite motive cinetice pe care protagoniştii le apreciază ca fiind reprezentative, emblematice. Este vorba despre figuri moştenite sau create de vătafi renumiţi şi de căluşari talentaţi, de obicei, acestea purtând numele lor sau nume legate de localitatea de provenienţă. De asemenea, aşa cum vom arăta în continuarea, dansul căluşeresc deţine o serie de aspecte morfologice comune, legate de forma de desfăşurare, de componenţă etc.

Un fapt deloc lipsit de interes şi importanţă este acela că judeţul Olt este împărţit din punct de vedere etnografic în două zone delimitate de râul Olt. Aria din dreapta Oltului - fostul judeţ Romanaţi, constituindu-se în zona etnofolclorică Romanaţi - aparţine Olteniei, iar cea din stânga Oltului, fostul judeţ Olt, aparţine Munteniei. Pentru acest motiv în analiza morfologică pe care o vom face, ne vom referi la ambele zone.

Căluşul s-a aflat într-o permanentă evoluţie faţă de atestările documentare de acum câteva secole şi chiar de studii mai recente; modificările survenite în timp sunt numeroase, atât în ceea ce priveşte funcţiile cât şi aria de răspândire, acesta întâlnindu-se astăzi numai în Oltenia şi Muntenia.

Căluşul oltenesc şi muntenesc are o arie mare de răspândire, cele mai importante vetre căluşăreşti sunt concentrate pe anumite văi: Valea Cotmenei în judeţul Argeş, Valea Iminogului, Valea Olteţului, Valea Plapcei şi Valea Oltului în judeţul Olt, cu o arie mai restrânsă şi în judeţele Teleorman, Ialomiţa, Ilfov, Dâmboviţa, Vâlcea, Giurgiu şi Dolj.

Cele mai importante vetre căluşereşti din judeţul Olt, concentrate pe văile unor ape, sunt în localităţile: Vitomireşti, Leleasca, Poboru, Coloneşti, Scorniceşti, Teslui, Oporelu, Optaşi-Măgura, Sârbii-Măgura, Priseaca, Curtişoara, Cârlogani, Morunglav, Valea Mare, Perieţi, Potcoava, Schitu, Movileni, Icoana, Şerbăneşti, Vâlcele, Izvoarele, Mărunţei, Drăgăneşti, Stoicăneşti, Radomireşti, Crăciunei, Dobrun, Osica de Sus, Osica de Jos, Brâncoveni şi Cezieni.

Formele în care Căluşul este astăzi practicat sunt diferite: există localităţi în care a existat Căluş şi în care astăzi obiceiul a dispărut sau a intrat într-un fond pasiv, altele în care acesta se manifestă în datele lui tradiţionale, cu toate secvenţele şi particularităţile rituale şi, în fine, aşezări unde forma genuină coexistă cu cea de reprezentare scenică, fie că ambele sunt performate de acelaşi grup (ceată), fie că, prin efortul instituţiilor de învăţământ sau şcolare, se asigură transmiterea în formă spectaculară prin iniţierea tinerilor şi copiilor.